Anca Dușe, despre muncă, pasiuni și proiectul Un An HaiHui.ro

În 2014-2015 a transformat o idee ce părea mai degrabă aspirațională într-un proiect inedit Un An HaiHui.ro, a călătorit timp de un an în 25 de țări situate de la un capăt la altul al mapamondului (mai multe detalii găsiți aici: unanhaihui.ro). Iar în timpul pandemiei, fără posibilitatea de a mai călători, a început să creeze lumi în miniatură, căutând în continuare… frumusețea (mai multe detalii găsiți pe: ancaduse.com). Haideți să aflăm cum a ajuns Anca Dușe fotograf și, fără doar și poate, o artistă care ne scoate din zona de confort în cel mai bun mod cu putință.

A urmat cursurile Universității de Arte, unde a experimentat atmosfera unui colectiv elitist în adevăratul sens al cuvântului, s-a specializat în Publicitate și Reclamă în cadrul facultății SNSPA, apoi, pentru că timpul a fost dintotdeauna foarte important pentru ea, a ales job-ul Advertising Manager în transport și turism. Și așa a devenit fotograf de călătorie, arhitectură&interioare cu focus pe industria ospitalității.



În prezent își desfășoară activitatea pe cont propriu, ceea ce o face să spună despre ea că este vânzător, marketer, organizator de evenimente, creator de conținut, client service, fotograf, copywriter, manager de proiect, administrator sau uneori chiar zilier.

Deși ne-a mărturisit că nu se consideră o artistă adevărată, îndrăznim să o contrazicem: Anca Dușe este, înainte de toate, o artistă care nu intră în niciun tipar, poate cea mai pragmatică și cu picioarele pe pământ artistă pe care am cunoscut-o, dar cu siguranță una dintre cele mai talentate.

fotograf Anca Dușe
FOTO: Anca Dușe

Mulțumim mult pentru disponibilitate. Te rog, mai întâi, spune-ne ce înseamnă să fii fotograf de călătorie, arhitectură&interioare cu focus pe industria ospitalității?

Eu vă mulțumesc pentru interviu, sunt un fan de cursă lungă al acestei reviste și mă simt onorată. În opinia mea, să fii fotograf de călătorie are mai multe conotații și aspecte. Din punct de vedere profesional înseamnă, în primul rând, să ai un scop și un obiectiv: acela de a documenta sau de a arăta, într-o manieră atrăgătoare, o anumită destinație ce are nevoie de awareness. La nivel personal, limitele sunt mai elastice: poți surprinde orice aspect dorești, în funcție de personalitatea și interesele tale. Să fii fotograf de călătorie poate deveni ușor o misiune personală și un stil de viață, iar eu cred că este de departe una dintre cele mai frumoase căi de a cunoaște lumea și de a te cunoaște pe tine. Interesul meu pentru fotografia de arhitectură cu focus pe industria ospitalității se datorează faptului că am lucrat mai bine de 12 ani în turism și mi s-a părut firesc să mă specializez în fotografia de interior cu focus pe „hotels&resorts”.

O iau ca pe o provocare și încerc să văd și să redau ceva mai mult decât evidentul unei camere de hotel, de exemplu. Mă interesează să surprind atmosfera locului, modul în care cade lumina, atuurile spațiului și detaliile. Apoi, mă interesează ca prin fotografiile mele să duc omul afară și să îi arăt ce poate experimenta și ce poate vedea în locul respectiv. Mă gândesc mereu ce este inspirațional, relaxant sau educativ pentru o persoană care se uită la fotografiile mele și ce-l poate determina să apese butonul „rezervă acum”. Chiar dacă acum focusul meu este îndreptat către un alt gen de fotografie, mai narativ și mai conceptual, dragostea pentru fotografia de călătorie și cea de interior rămân o constantă.

Înainte de turism, înainte de fotografie, ai urmat cursurile Universității de Arte. De ce tocmai această alegere?

Îmi amintesc că nu am avut încredere în mine să dau la grafică, specializare pentru care m-am pregatit suplimentar în ultimul an de liceu și am cotit brusc către partea teoretică, alegând pe ultima sută de metri Facultatea de Istoria și Teoria Artei. Secția de grafică era foarte râvnită, numărul de candidați pe loc era mare, concuram cu o seamă de colegi super-talentați, din familii cu background artistic și nu am crezut că am o șansă reală. Așa că m-am gândit că dacă învăț materia teoretică și mă duc în zona asta mai puțin subiectivă, am mai multe șanse să intru. Ceea ce s-a și întâmplat, iar apoi am plâns mai bine un an pentru că era doar teorie și pentru că nivelul era atât de sus, de la profesori la colegi, încât cu greu țineam pasul. Nu m-am împăcat niciodată complet cu alegerea făcută, dar am mers până la capăt.

Iar când prietenii de la ASE sau Politehnică îmi povesteau prin ce chinuri trec la examene și cum arată sesiunea la ei, mie mi se părea SF, pentru că la noi examenele însemnau, în mare parte, discuții și dezbateri pe o team dată, de la egal la egal. Nu existau note mici și umilințe, pentru că se presupunea că este o facultate vocațională. Eram 9 în an.

Ce a însemnat pentru tine Universitatea de Arte?

Primul lucru care îmi vine în minte este scara. Facultatea de Istoria și Teoria Artei era la mansarda Universității de Arte Plastice și trebuia să trec în fiecare zi pe lângă secțiile de pictură și grafică și pe lângă foștii colegi care fuseseră mai curajoși (și mai talentați) decât mine și, iată, făceau în continuare ce le plăcea. Dar marele plus pe care îl văd privind la acea perioadă este faptul că am fost acceptată într-un colectiv elitist în adevăratul sens al cuvântului, am fost înconjurată de oameni recunoscuți la nivel international, cu preocupări ideologice, cu minți luminate și cu misiuni de-o viață.

Cumva, mereu m-am simțit o intrusă într-o lume a ideilor, a conceptelor, pe care nu am putut să o cred reală și potrivită pentru mine.

Anca Dușe: „Am lucrat de la 17 ani, colaborând cu diverse edituri și publicații, așa că mereu am avut un picior în lumea tangibilă, facilă și ușor de navigat.”

fotograf Anca Dușe
fotograf Anca Dușe

Ce nu ți-a plăcut la Universitatea de Arte, ce ți-ar fi plăcut să fie altfel?

Eu nu sunt o artistă și nu o zic deloc cu tristețe, pentru că știu demult cine sunt și ce pot. Sunt un… mix, un hibrid. Vreau să văd un rezultat al efortului și al demersurilor mele, iar lucrurile concrete sunt mult mai ușor de înțeles, de fapt. Și, că să-ți răspund la prima întrebare, mi-aș fi dorit acea componentă practică să fie mai prezentă în programă, însă din moment ce am ales o facultate teoretică, nu văd cum aș putea să fiu îndreptațită să cer asta sau să reproșez ceva.

Cum ai început să lucrezi în turism și cum te-a dus, apoi, drumul la fotografie în acest domeniu?

Deciziile mele au fost dominate de pragmatism. După facultate, am făcut un master la SNSPA în Publicitate și Reclamă, atrasă de efervescența din industria aceasta. Mi se părea că acolo pot să fiu și creativă și să fac ceva concret, cu rezultate cuantificabile. Și a funcționat doi ani, până când firma de producție publicitară la care lucram s-a mutat prea departe de mine, iar eu mereu am conștientizat importanța timpului meu. Așa că următorul job l-am ales pe principii geografice și de accesibilitate: să fie lângă metrou și să fie ultra-central. A, jobul este unul de Advertising Manager? Și mai bine! În transport și turism? OK! Apoi am clipit și au trecut 12 ani.

Ce iubești la fotografia de călătorie, la cea de arhitectură&interioare și care sunt provocările care te țin în priză?

Pasiunea mea este să călătoresc cu aparatul foto în mână. Pur și simplu mi se pare că lumea asta este (încă) magnifică, în ciuda dezastrului pe care îl facem zi de zi în jurul nostru. Și vreau să o văd, să o admir și să învăț. Fotografia de interior este tot o călătorie, într-un spațiu restrâns, e adevărat, dar care poate fi întregul univers al cuiva. La fel și fotografia conceptuală pe care o explorez acum și prin care recreez lumi în miniatură.

Tot într-un interviu spuneai că proiectul Un An HaiHui ți-a schimbat scara de valori, modul cum te raportezi la viață. Dacă l-ai transpune într-o lume în miniatură, ce elemente nu ar lipsi cu siguranță din acest tablou?

Am avut marea șansă și susținerea companiei la care am lucrat 12 ani de a transpune în realitate un proiect care, pe hârtie, părea doar un vis frumos. Totodată, am și avut alături un partener de viață care m-a încurajat și mi-a arătat ceva foarte… înfricoșător, de fapt: că orice este posibil. Ori când ajungi să vezi, concret, că așa este, apar alte întrebări, de genul „ce să vreau mai departe?“ Cred ca elementele care nu ar trebui să lipsească din acea lume în miniatură ar fi un simbol al recunoștinței și unul al timpului, cea mai prețioasă resursă a noastră.

fotograf Anca Dușe
FOTO: Anca Dușe

Ne place foarte, foarte mult proiectul tău care aduce laolaltă lumi în miniatură. Felicitări! Ce te inspiră în realizarea fiecărei imagini?

Mulțumesc din suflet, contează foarte mult pentru mine acest proiect dintr-o serie de motive: 1. a fost primul lucru doar al meu, cap-coadă, după foarte mulți ani de lucru în echipă; pot să mi-l asum în totalitate, cu bune și cu mai puțin bune; 2. este mai “mare” decât mine, în sensul în care bucură și inspiră și pe alții, iar asta îmi aduce o satisfacție uriașă și mă motivează; 3. în timp, proiectul a început să se susțină din punct de vedere financiar, aspect foarte important pentru mine, de când sunt pe cont-propriu. Mă inspiră în primul rând anotimpul în care suntem, pentru ca folosesc cu precadere recuzită efemeră precum fructe și flori pentru proiectele personale. Apoi, mă inspiră materializarea creativității altor oameni, unii dintre ei artiști adevărați (în opinia mea, desigur), alții doar persoane inventive și ingenioase.

Anca Dușe: „Când lucrez pentru branduri, mă uit cu atenție la valorile lor și la ce vor să transmită și le ofer perspectiva mea.”

Unde a ajuns azi acest proiect și cum ți-ar plăcea să evolueze?

Anul trecut, în timpul pandemiei, am avut pentru prima data după foarte mulți ani, timp. Nu numai eu. Mulți dintre noi am avut, vrând-nevrând. Și proiectul ăsta este rezultatul acelui timp pe care l-am putut aloca cum am vrut eu. Cumva, exact așa mi-ar plăcea să evolueze: fără grabă. Mi-ar plăcea să declin mai mult creațiile mele și să diversific gama de produse și servicii pe care le ofer. Cred că ce fac eu este puțin scalabil, tocmai pentru că este legat cap-coadă de mine și mă tot gândesc cum să descentralizez și să „cresc”.

Ai vreo lume în miniatură preferată?

Da, chiar am una. Aceasta, în care sunt ceea ce… nu sunt, dar mi-ar fi plăcut să fiu: o artistă adevărată.

Ai fotografiat atât de multe peisaje, destinații turistice, hoteluri, tot ce cuprinde lumea horeca. Ce te-a surprins cel mai des?

Eu cred că și dacă o persoană nu are „ochi de fotograf” sau cunoștinte din domeniu artelor vizuale, tot simte. Chiar dacă nu conștientizează și nu poate argumenta ce anume îi place la o fotografie, simte ceva. Și asta mă surprinde pe mine cel mai tare: cât de interconectați suntem și cum, majoritatea dintre noi, simțim la fel.

Cum îți rămâi ție însăți fidelă în ceea ce privește balanța dintre, cum spuneai chiar tu, natural feel și clean end-result, între realitate și o imagine care să vândă șamd.?

Cu măsură. Prin acel „le juste milieu” care este strict personal, dar în care am ajuns să am încredere.

Ce relație ai cu cei căror le sunt destinate imaginile fotografiate de tine?

Eu am doi clienți de fiecare dată. Unul este clientul care solicită fotografiile, iar cel de-al doilea este client-final, cel care vede fotografiile și care are puterea de a acționa. Amândoi sunt la fel de importanți pentru mine. Pentru ca în spatele unei imagini este o întreagă desfășurare de forțe și servicii, apreciez în mod deosebit două tipuri de clienți: clientul care știe ce vrea, recunoaște și răsplătește acest cumul de servicii și cunoștinte specifice și clientul care este dispus să aloce un pic de timp și să privească lucrurile și prin ochii fotografului. La rândul meu, depun același efort în ceea ce privește business-ul său, pentru ca vorbim de un parteneriat. Astfel, când ne întâlnim la mijloc, tindem să rămânem împreună o vreme mai îndelungată și să facem mai multe proiecte.

Cred că ai fost întrebată foarte des, dar nu pot să nu o fac și eu. Ce destinații ți-au fascinat ochiul și sufletul de fotograf?

Ai dreptate, nu-ți ascund că este cea mai des adresată întrebare. Și răspunsul meu uneori diferă, în funcție de starea de spirit sau de moment. Uite, acum îmi vine în minte India, de unde cred ca am cele mai colorate și atmosferice fotografii. Apoi Indonezia, cu peisajele sale magnifice și diverse. Lumina de dinaintea unei furtuni năprasnice în Maroc, pe drumul celor 1000 de kasbah-uri… sunt multe locuri, legate în principal de cum m-am simțit acolo.

Ce piedici trebuie să fii pregătit să depășești și, la polul opus, de ce bucurii inedite ai parte când ai o meserie ca a ta?

Dacă ne raportăm la COR, nu prea știu cum s-ar clasifica meseria mea pentru că, de când sunt pe cont propriu, trebuie să fiu vânzător, marketer, organizator de evenimente, creator de conținut, client service, fotograf, copywriter, manager de proiect, administrator etc., iar când îmi ambalez singură calendarele cu miniaituri la final de an, sunt … zilier. Din ce am trăit până acum, piedica cea mai mare mi s-a părut a fi… frica de schimbare, dată în speță de nesiguranța și de fluctuația veniturilor, cel puțin la mine. Când nu mai vine salariul lună de lună și altă plasă de siguranță nu ai, este o schimbare de paradigmă greu de digerat. Sunt luni în care poți ajunge să-l pomenești „cu drag și dor”. Asta până când ai ocazia să vezi că acel salariu, de fapt, te limita. Apoi, este hățișul fiscal prin care trebuie să înveți să navighezi, precum și aspectele contabile și cele juridice. Eu am fost o norocoasă prin faptul ca jobul anterior m-a pus față în față cu o parte din aceste lucruri, însă chiar și așa, tot sunt o sumedenie de necunoscute care ma prind nepregătită și mă pun pe drumuri. Găsirea clienților, mai ales pentru o persoană fără mari abilități de vânzare, cum sunt eu, mi se pare iarăși o provocare. Când nu te bagă nimeni în seamă, nici cât să arăți ce poți face, numai perseverența te salvează. La polul opus, cea mai mare bucurie este libertatea. Chiar dacă muncesc mai  mult și ziua de lucru nu se termină la 18:00 și nici săptămâna vineri, dacă decid să spun stop, nu trebuie să cer aprobarea nimănui și nici să dau explicații. Iar aste este cea mai apropiată formă de libertate pe care am experimentat-o eu până în prezent și de departe cel mai mare beneficiu. Apoi, este satisfacția muncii tale. Tu ești responsabil pentru tot.

Nu mai poți da vina pe altcineva, că nu mai este altcineva. Greșești ceva, recunoști, înveți și o iei de la capăt. Și când vezi că iese acel ceva la care meșterești tu și că este validat și de alte persoane, satisfacția este nemaipomenită. Și nu în ultimul rând este sentimentul de recunoștință. În spatele lui sunt oamenii care îți dau feedback, pe care îi bucură sau inspiră ce faci tu și care te susțin pe față. Și aste este o mare bucurie!

Dacă nu te-ai fi apucat de fotografie ce altceva crezi că ți s-ar fi potrivit?

Dacă aș pune pe hold toate activitățile pe care le fac acum, luna viitoare m-aș face ortodont. Și peste o vreme m-aș face arheolog. Apoi, spadasin.

Anca Dușe: „Mi-ar plăcea să experimentez cât mai multe meserii pentru că vreau să am șansa să înțeleg, măcar puțin, cum se vede viața din alte unghiuri.”

Unde îți dorești să călătorești în următoare perioadă?

Îmi doresc să călătoresc oriunde, însă programul meu arată muncă până la final de an. Ba chiar am declinat câteva călătorii, tocmai pentru că nu mă „încăpeau”. Am de construit acum, dacă vreau să am o șansă să rămân independentă și pe cont propriu o vreme îndelungată. Totuși, când lucrurile se vor mai așeza, mi-aș dori tare mult să particip la o tură foto organizată de un fotograf pe care îl urmăresc de multă vreme, în Peninsula Kamceatka. La fel de fascinantă mi se pare și Islanda, unde nu am ajuns până acum. Oportunitatea de a fotografia erupția unui vulcan este și ea pe lista mea.

Și mi-ar mai plăcea tare mult să călătoresc cu un campervan prin Europa. Așa, haihui, pe îndelete și fără prea multă planificare!

FOTO: Anca Dușe

Citește și: De vorbă cu Ana Necșulescu, Marketing Manager Jidvei

Nici un comentariu

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata.