La Vie en Rose sau cum ne influenteaza idealismul de la cinema

Intotdeauna m-am gandit la filme ca la o modalitate de divertisment: ma uit la comedii ca sa ma binedispun, sa rad cu lacrimi, sa ma detensionez, ma uit la filme de groaza ca sa ma sperii (asta este, suntem dependenti de adrenalina, iar scenele horror nu fac decat sa o intensifice), ma uit la filme de dragoste ca sa am la ce folosi servetelele si la animatii ca sa-mi regasesc spiritul ludic.

Niciodata nu am luat in serios micile lor exagerari, menite sa rascoleasca in public tot felul de sentimente. "E doar un film!", ii ziceam prietenei mele, care insista ca Pretty Woman este o "piesa" cinematografica foarte realista, unul din acele filme rupte din viata. Nu m-am obosit sa-i enumar partile trase de par si total nerealiste, pentru ca stiam cate pachete de servetele consumase in cele 6 dati cand il vizionase. M-am multumit sa ridic din umeri si sa zic: "Asa o fi".

Cert este ca sunt o gramada de oameni care cred cu tarie in ceea ce vad pe marele ecran de la cinema si analizeaza discrepanta dintre realitate si fictiunea filmului in defavoarea primei, fiind ferm convinsi ca adevarul e in replicile rostite cu patos. Si mai grav este cand aceste persoane fac tot posibilul pentru a-si duce viata in conformitate cu adevaruri "pescuite" de pe buzele actorilor. Pentru ca nu am reusit in ruptul capului sa inteleg acest fenomen, am cerut ajutorul mai multor psihologi pentru a-l analiza asa cum trebuie.

Adultii-copii si nevoia de povesti

"Atunci cand suntem copii, povestile ne dau acces la alte experiente de viata si ne transmit informatii importante despre noi, in general intr-o maniera accesibila si amuzanta. Nevoia de povesti nu dispare cu depasirea varstei copilariei. Nu dispare nici nevoia de a crea fantezii si de a locui in ele. Filmul este un mijloc de a raspunde acestei nevoi", ne spune Eugen Hriscu, psihoterapeut, clinica PsyMotion, Bucuresti.

Nu-i de mirare ca mai toate filmele sunt variante moderne ale vechilor povesti cu Cenusareasa, Alba ca Zapada si Mama Vitrega. Tocmai de aceea, nu-i de mirare nici ca oamenii le urmaresc cu atata nesat si cu atata credulitate.

Alexandra Diana Blaj, psiholog clinician, ma ajuta cu o explicatie: "Plasati in scaunul spectatorului, ne traim propriile fantasme, suntem eroii cu care ne identificam, adapostiti anonim. Suntem privitorii a ceea ce ne dorim sa fim. Problemele apar atunci cand oamenii nu au maturitatea necesara de a face deosebirea dintre poveste si realitate. Sau atunci cand oamenii se asteapta ca realitatea sa se conformeze celor intamplate pe ecran", adauga domnul psihoterapeut Hriscu.